Capitolul 4 - Kent lung si Pepsi light.

N-am stiut niciodata sa-mi exprim sentimentele. Nu pentru ca nu as fi in stare sa-mi dau seama de profunzimea lor, ci pentru ca nu-mi dau seama de superficialitatea lor.
Mereu cred ca iubesc; mereu simt ca iubesc - desi stiu ca niciodata nu-mi voi da voie sa iubesc..
Stric tot. Nu vreau o relatie, nici nu vreau sa iubesc - mi-e frica sa iubesc, dar tot nu vreau o reatie.
*
P. fumeaza Kent lung - groaznice tigari. Cand n-am de ales, sunt cele mai bune tigari. Asta e primul lui defect, nu fumeaza tigari bune; cel de-al doilea e ca ma place - de fapt, ma mai mult decat place- iar asta ma face sa ma simt pentru prima data in viata mea nu folosita, nu de parca as supraestima niste sentimente pe care nici eu nu ma mai pot minti ca le simt. Trebuia sa-mi fie doar prieten; speram sa-mi fie doar prieten, asa as fi putut sa-l crut de suferinta si dezamagirea de care va avea parte atunci cand ma va cunoaste cu adevarat.
Stateam in mijloc de noapte cu doza in mana si tigara intre buze, asteptandu-l sa vina in bucatarie, si m-a lovit o revelatie uimitoare: daca cu nimeni pana la el nu m-am mai simtit atat de autentic de sincera si libera, inseamna ca nu am iubit; nici pe el nu insinuez ca il iubesc - nu ma apropii nici macar de indragosteala - dar, avand in vedere intensitatea tristetii ce m-a lovit in acel moment, mi-am dat seama ca e prima persoana pentru care s-ar putea sa am vreun fel de sentiment. Banuiesc ca nu s-a inventat inca sentimentul numit vreau mai mult decat sa ma culc cu tine si mai putin decat sa te iubesc. Kent lung si Pepsi light au devenit brusc cele doua "arome" pe care nu vreau sa le mai amestec niciodata.
Am mai realizat ceva, in timp ce stateam aplecata peste birou, asumandu-mi rolul inocent de fetita neastamparata, iar el se distra exersandu-si lovitura de dreapta peste fundul meu: n-am fost niciodata sincera in pat - banuiesc ca e un obicei ramas de cand eram mica si sufeream de ADHD, trebuia sa ma prefac ca dorm la pranz. Pentru prima data am cerut ce-am vrut si am primit mai mult de atat -  nu ma voi mai aseza fara dureri cel putin patru zile.

P. si Q. sunt colegi de grupa - mai mult decat colegi, sunt prieteni. Inteleg, in sfarsit, de ce. Am fost atat de ocupata sa-l detest pe unul in timp ce ma jucam de-a "m-am indragostit" cu altul incat am ratat cea mai esentiala asemanare, ce acum mi-a ramas intiparita pe gat si spate pentru inca o saptamana in care nu voi avea de ales decat sa-mi asortez iar esarfele cu pantofii pentru a nu lasa nimic de banuit - am amprentele amandurora pe gat si mulajul dentar intiparit intre omoplati; poate ca semnele celui din urma au disparut, dar ca un prieten bun, P. a avut grija sa-mi lasa o amintire ca de la amandoi.
Iar am ajuns sa port cu mine amintiri ale unor aproape iubiri pe care nu mi le doream..

*
Simt nevoia sa ma explic: nu mi-e frica sa fiu ranita, mi-e frica sa nu iubesc atat de intens incat sa imi pierd personalitatea. E cea mai stupida frica din lume si singurele lucruri care o sustin sunt egoismul si narcisismul meu.
Imi iubesc viata, sunt indragostita de fricare gest pe care il fac, de fiecare alegere gresita pe care o fac mai mult sau mai putin constient, de fiecare moment pe care reusesc sa-l constientizez ca fiind unic si mai ales de libertatea de care ma bucur acum ca nu trebuie sa iau in considerare sentimentele nimanui altcuiva.
E normal sa nu vreau sa iubesc, cum as mai putea sa fac tot ce pot si n-ar trebuii sa fac stiind ca as putea rani pe cineva. Aici intervine tot egoismul meu monumental: problema nu e ca ranesc pe cineva, ci ca prin a rani pe cineva pe care il iubesc ma voi rani si pe mine. Pur si simplu nu am timp pentru asa ceva.
Am timp pentru orice vreau, mai ales pentru analize minutioase ale unor momente infime ce-au insemnat atunci doar licarirea unei idei ce poate nu ar fi trebuit sa fie continuata.

Capitolul 3. - Numaratoarea inversa si panica

Una din multele calitati ce-mi lipsesc cu desavarsire este atentia. Nu numai ca sunt o persoana destul de neatenta, dar ma si grabesc mereu; n-am rabdare sa duc un lucru pana la capat, nici a dau atentie delatiilor. Mi se intampla des sa nu stiu ce sa fac cu mine - incerc sa fiu atenta si la ce se intampla in capul meu si la ce se intampla in jurul meu. Cele mai stresante momente sunt acelea in care sunt inconjurata de mai multi necunoscuti, panica de a face fata realitatii este atat de mare incat se transforma in atacuri de panica.

Am atacuri de panica de cand ma stiu, doar ca nu le-am observat pana anul trecut - s-au agravat pe parcursul de patru ani de liceu in care singura mea grija a fost sa plec la timp cat sa imi pot cumpara si o cafea pe drumul de 5 minute pe care il aveam de facut de acasa pana in poarta. Acum le am din ce in ce mai des si imi e din ce in ce mai greu sa-mi pot urmari firul gandurilor inapoi la sursa. Practic, ma alarmeaza tot ce nu-mi place si imi plac foarte putine lucruri. 

Singurul mod in care resesc sa ma calmez este sa sar in cealalta extrema - numar. In nu prea putinele momente cand panica ma cuprinde, incep sa numar. Asa am aflat o multime de lucruri total nefolositoare : apartamentul meu masoara 27 de pasi, jaluzelel au fix 40 de bare orizontale, pot face turul parcului din spatele blocului in 231 de secunde. Cand eram mica nu-mi placea sa plec din oras - asta daca nu cumva plecam la mare, iar atunci nu-mi placea sa ma intorc; numaram stalpi de telegraf. Numaram stalpii pana cand ajungeam la destinatie, fara sa fiu atenta unde ma duc. Numar absolut tot ce se poate numara, iar cand galagia e prea mare ce sa numar, imi numar in palma: o atingere corespunde unui numar pe care nu il pot urmari. Orice se poate numara.
Mai nou, stiu tot ce-am de numarat si-am inceput sa numar invers. Incep de la sfarsit pentru a ma verifica : 27 de pasi in casa, 26 de pasi in casa, 25 de pasi in casa...