M-am trezit intr-o relatie. Pur si simplu am deschis ochii si mi-am dat seama ca realitatea pe care imi doream eu sa o vad nu coincidea cu ce se intampla cu adevarat in jurul meu. Acum suntem impreuna, eu si P.
Nu stiu si nici nu-mi pot imagina cum s-a intamplat asta, nici nu sunt sigura ca vreau sa-mi dau seama. Am realizat ca il iubesc - sau ca maca iubesc felul in care ma face sa ma simt, felul in care ma priveste. Ma iubesc prin ochii lui si e prima data cand am sentimente atat de puternice fata de mine.
Imi e frica! Nu am trait destul; cel putin, nu am trait destul de mult asa cum as fi vrut eu sa traiesc. Ce se va intampla acum??? Cine voi fi? Cum voi fi?
Abia ma cunosc pe mine singura, abia stiu cine sunt in relatie cu propria mea persoana, nu sunt pregatita sa incerc sa ma descopar in timp ce ma ascund de altcineva.
Vreau sa cred ca P. e diferit; vreau sa. Cred ca pot fi "eu" si langa el, dar am mai multa incredere in el decat voi avea vreodata in mine - si asta spune multe, avand in vedere ca ma astept oricand sa fiu dezamagita de el.
Imi e frica pentru libertatea pe care mi-am acordat-o in ultimii ani. Imi e frica sa nu ajung sa-mi pese atat de mult incat sa o omor.
Daca am iubit ceva cu adevarat, am iubit si inca iubesc faptul ca nu a trebuit sa ma gandesc la nimeni in ultimii ani, faptul ca nu a contat nimeni in afara de mine si n-am lasat pe nimeni atat de aproape incat sa risc sa-l ranesc.
Imi e frica pentru mine si mi-e frica de ce i-as putea face lui - cateodata imi e da impresia ca e prea fragil pentru a suporta felul in care eu sunt obisnuita sa gresesc; persoanele langa care aleg sa gresesc. Imi e frica ca a ajuns sa-mi pese prea mult de el ca sa imi mai permit sa gresesc.
El nu are nicio vina, decat ca m-a facut sa-l iubesc.
M-a facut sa tin la el destul de mult cat cat sa conteze cand gresesc....
...imi omor libertatea singura si asta ma face sa-l urasc.
Nici n-am avut inca ocazia sa aflu cine sunt atunci cand nu am voie sa gresesc...
